Aventurile lui David, englezul îndrăgostit de România

Actualitate Interviu

Dacă aveţi drum prin preajma comunei bihorene Lazuri de Beiuş şi se întâmplă să vedeţi o maşină cu numere de Marea Britanie, care merge cu 30 de kilometri la oră – pentru că aşa cere un vechi şi nebăgat în seamă indicator rutier – iar în spate un cârd lung de alte maşini, care claxonează şi-i fac semne disperate din faruri să se dea la o parte – să ştiţi că e posibil să-l fi întâlnit pe David, englezul îndrăgostit de România. „Sunt coşmarul şoferilor români. Toata lumea mă depăşeşte, cu excepţia căruţelor!”, glumeşte el.

d6

David Eyres are 55 de ani, este un londonez get-beget, născut şi crescut în cosmopolita capitală a Marii Britanii, într-o familie cu vechi tradiţii în cariera militară. Înalt, prezentabil, extrem de politicos, cu o atitudine aparent copilaroasă, până descoperi atenţia pe care o acordă detaliilor şi umorul fin, specific firilor inteligente, David pare un personaj desprins din cărţile lui Sir Conan Doyle, creatorul celebrului detectiv Sherlock Holmes.

Se descrie ca fiind un optimist, un curios, pasionat de fotografie, de natură, călătorii şi, de mai bine de zece ani, de România. Nu e o pasiune „siropoasă”, pentru că David cunoaşte bine şi părţile pe care ne-am dori să nu le vadă un turist, dar spune că „aşa este oriunde”, iar lucrurile minunate pe care le-a descoperit aici cântăresc mai mult în imaginea pe care şi-a format-o.

Povestea întâlnirii cu România, ţară care nu se aflase niciodată pe lista lui de călătorii, coincide cu întâlnirea Rodicăi, ardeleanca pe care a cunoscut-o la Londra şi cu care s-a căsătorit, mai apoi, în cadrul unei ceremonii mixte rar întâlnită, anglicană şi ortodoxă.

„A fost o experienţă extraordinară, pentru ca noi nu ştiam ce presupune o ceremonie ortodoxă. Am perceput-o mai adâncă, mai încărcată de simboluri, ceva diferit de ceea ce eram obişnuiţi, dar foarte frumos”, spune tatăl lui David, Ronald, fost ofiţer în poliţia londoneză. Tot Ronald rezumă, simplu, modul în care familia sa a perceput relaţia dintre David şi Rodica: „Dacă fiul nostru este fericit, noi nu putem fi decât fericiţi. Rodica este o femeie extraordinară, care a adus multe lucruri frumoase în viaţa noastră”.

„Ce știam despre România atunci? Probabil un set de idei preconcepute”

David, în prezent consultant al Westminister City Council pe probleme de imigraţie şi asistenţă socială, şi Rodica, manager al unui hotel din Londra, s-au cunoscut la începutul anilor 2000.

„Fusesem invitat la o petrecere şi ţin minte că aveam nişte dureri teribile de spate în acea perioadă,  o scuză foarte bună, de altfel, să nu dansez. Astfel, prima mea discuţie cu Rodica s-a concentrat pe această teribil de interesantă problemă a durerilor mele de spate. Ce ştiam despre România atunci? Probabil aveam un set de idei preconcepute”, spune David.

Prima vizită în Romania s-a întâmplat în vara anului 2003, când Rodica l-a invitat să cunoască câte ceva din frumuseţile ţării ei. „Vă imaginaţi cum este. Îţi doreşti să-i arăţi câte ceva din istoria şi tradiţiile noastre frumoase, muntele, marea, mănăstirile, oraşele vechi, mai ales că el este un om foarte curios şi îl încântă aceste experienţe”, îşi aminteşte Rodica.

În acea primă vizită, englezul crescut într-o lume aşezată, politicoasă, cu reguli şi aşteptări clare, a gustat adânc din ambele pahare ale realităţii româneşti. „Ţin minte că eram într-un taxi, în Bucureşti şi, la un moment dat, şoferul a făcut o manevră absolut nebună, total inutilă. A trecut la milimetru, în mare viteză, printre alte două maşini. Pe moment, m-am gândit că e un şofer experimentat şi că ştie el ce face. De unde?! Imediat după această manevră, şi-a făcut o cruce mare. Am rămas blocat pe banchetă şi mă gândeam: de ce şi-ar asuma cineva un asemenea risc?”, a fost una din primele întrebări care l-au marcat pe David la întalnirea cu România.

Cum poți explica absurdul?

Nu departe de acest moment, vizita pe litoralul românesc a venit la pachet cu alte întâmplări pe care, astăzi, amândoi le considera amuzante. „Călătoream noaptea, într-o cuşetă de tren, iar «naşul», observând că David e străin, ne-a sfătuit să fim atenţi, căci sunt tot felul de hoţi care circulă prin tren. L-am întrebat dacă poate face ceva în acest sens şi, după ce am înţeles mesajul şi i-am oferit o «atenţie», ne-a spus să fim fără grijă, că se va ocupa el să fim în siguranţă. Fără să ne prevină în vreun fel, la un moment din noapte, ne-a închis cu lacătul în cuşetă, pe dinafară. David era panicat, se gândea ce facem dacă izbucneşte, de exemplu, un incendiu? Când ne-a deschis, spre dimineaţă, şi l-am întrebat ce a fost în capul lui, ce făceam dacă am fi avut nevoie să mergem la toaletă sau, mai grav, în cazul unui incendiu, ne-a oferit răspuns la ambele întrebări: păi, ce, n-aveaţi chiuvetă în cuşetă? Am încercat să dreg busuiocul şi să-i explic, cumva, situaţia lui David, dar cum poţi să explici absurdul?”, povesteşte Rodica Eyres.

Sticla de pălincă, google translate-ul” de Beiuş

d9

Tot în acea prima vizită, David a întâlnit, însă, şi o lume care l-a fermecat, făcându-l să uite rapid experienţele mai mult sau mai puţin amare trăite până atunci. Acasă la părinţii Rodicăi, în satul de pe malul Crişului Negru, David a descoperit lucruri despre care spune că l-au mişcat profund: „Mă simţeam ca sub un asalt: gusturi, mirosuri, sunete noi pentru mine. Gustul intens al roşiei, spre exemplu, al pâinii, al cărnii, mirosul naturii, o senzatie de pace. Este greu de explicat în cuvinte, dar am trăit o stare pe care mă bucur să o regăsesc de fiecare dată când merg acasă, în România. Este ţara cu cea mai mare biodiversitate din Europa şi, atât cât am apucat să vizitez până acum, o consider o cutie plină de comori; din nefericire, multe dintre ele prea puţin ştiute sau prea puţin luate în seamă”.

Despre oamenii pe care i-a cunoscut în noua lui casă, David spune că, exceptând barierele lingvistice, se înteleg perfect. „Eram în primele mele vizite în România, atunci când unul dintre vecinii noştri de acolo m-a invitat la el acasă. Soţia nu putea veni cu mine, dar, ca să nu fiu lipsit de politeţe, am acceptat. În mod normal, cu româna mea de atunci şi engleza lui nu se putea închega nici urmă de conversaţie. Dar vecinul a scos pe masa o sticlă de palincă, despre care pot spune că functionează mai bine decât un google translate. Serveam câte un pahar, el cădea puţin pe gânduri, apoi exclama: Bobby Robson! Bucuros de un punct comun, eu continuam imediat povestea. Mai serveam un pahar, iar vecinul exclama din nou: Manchester United! Şi tot aşa, n-aş putea să-mi mai amintesc acum despre ce am mai discutat, dar ştiu că ne-am despărţit cu sentimentul unei conversaţii foarte placute”, povesteste David, care ia în fiecare zi lecţii de limba română, cu ajutorul unui program instalat pe telefonul mobil. „Limba română este foarte grea pentru mine şi credeţi-mă că admir lejeritatea cu care românii învaţă engleza. Nu mai spun de gramatică, dar şi pronunţia îmi dă mari bătăi de cap. Cel mai bine mă pricep să spun «sfeclă». De fiecare dată când am ocazia, dar chiar şi când nu este neapărat nevoie, spun «sfeclă! », tare şi răspicat”, se amuză David.

Despre finala mondială la făcut căpiţe

Un alt episod aparte din primele experienţe trăite în România îl reprezintă prima zi de muncă împreună cu socrul său. „Tatăl Rodicăi trăia pe atunci şi, într-o zi, mi-a propus să mergem la câmp, doar noi doi, să facem căpiţe de fân. O muncă despre care eu nu ştiam, evident, nimic. Am acceptat bucuros, dar vă puteţi imagina tensiunea. Simţeam că voia să mă verifice, să ştie pe mâna cui dă fata, să vadă ce o fi şi de capul englezului ăsta? Deci era deja o chestie între ţări. Acolo, singuri pe câmp, cu furcile în mână, eu mă simţeam ca şi cum aş reprezenta Anglia  în finala Campionatului Mondial de făcut căpiţe şi eram decis să dau totul!”, glumeşte David.

„Pentru că nu ştiam cum se procedează, imitam ce făcea tatăl Rodicăi. Începutul a fost neaşteptat de uşor, dar munca a crescut apoi atât de mult în intensitate şi era atât de cald, încât, atunci când socrul meu, care se mişca cu o lejeritate de neînţeles pentru mine, m-a invitat să facem prima pauză, nu ştiam cui să mai mulţumesc în gând. Cateva zile după, n-am fost om… De atunci, am tot avut ocazia să văd câtă muncă grea este în spatele unei litru de lapte, a unei simple pâini şi cât de puţin este răsplătită această muncă în România. E mare, mare pacat”, spune David.

Planul dupa pensionare: să se stabilească în România

d13

 

În ciuda condiţiilor mult diferite de comfortul traiului londonez, David este decis ca, odată cu pensionarea, să se stabilească în România: „Mă simt bine acolo, mă simt bine între oamenii de acolo şi am început deja să investim în consolidarea casei bătrâneşti, pe care vrem să o păstrăm. Ce mi-aş putea dori mai mult? Aş fi foarte bucuros să pot, la rândul meu, ajuta. Atunci când şi româna mea va fi la un nivel conversaţional decent, mi-ar place, spre exemplu, să ofer copiilor lecţii de engleză, să facem drumeţii în natură, să le povestesc despre lucrurile extraordinare de care sunt înconjuraţi. De mult ori, am observat la românii cu care am intrat în contact un sentiment al inferiorităţii care nu le face deloc bine. Cred că trebuie lucrat la acest lucru”, este de părere David.

Şeful nu-şi face o părere despre tine citind ziarele”

În ceea ce priveşte problemele comunităţii româneşti din Marea Britanie, pe care le cunoaşte prin prisma legăturilor de familie, dar şi a meseriei de consultant pe probleme de imigraţie şi asistenţă socială, David spune că, în ciuda presiunilor sau tensiunilor care mai apar, lucrurile vor intra pe un făgaş normal, pentru că românii sunt „nice and hard working lads”, lucru cunoscut şi apreciat în Marea Britanie. „Şeful tău, colegii tăi nu-şi fac o părere despre tine citind ziarele, ci văzând cum lucrezi şi cum te comporţi. Evident că lumea nu este întotdeauna dreaptă şi că lucrurile nu sunt aşa cum ne-am dori, dar  unde sunt? La urma-urmei, totul ţine de modul în care ne raportăm la noua lume în care alegem să trăim, la ce aşteptări avem, la ce putem oferi şi, nu în ultimul rând, de modul în care ştim să înţelegem şi să respectăm regulile. Ca o concluzie, eu cred că s-au făcut multe progrese în ultimii ani, foarte mulţi români s-au adaptat în societatea britanică, unde contribuie dar şi beneficiază de drepturile pe care le au, iar acesta este lucrurul cel mai important”, încheie David Eyres.

Un material de Bogdan Cronţ