Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex?

Actualitate

Narcis Hogea este tatăl lui Alex, 19 ani, victima cu numărul 60 a incendiului de la clubul Colectiv. Astăzi a publicat pe pagina lui de Facebook o scrisoare pentru fiul lui:

12346621_1093214270697453_454276401_n

www.observatorulph.ro

Dragul nostru Alex, băiatul nostru cuminte, deştept şi frumos.

Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex? Vezi dezbaterile? Ţi-au arătat Acolo cum ţi-ai petrecut ultimele 23 de zile pe pământ? Să-ţi spunem şi cum le-am văzut noi, de aici…

Ai supravieţuit incendiului. Ai ieşit în picioare din Colectiv. Medical vorbind, ai ajuns la spital „conştient, cooperant, orientat temporo-spaţial şi asupra propriei persoane, fără deficite motorii la nivelul membrelor superioare sau membrelor inferioare, în respiraţie spontană în aer atmosferic, stabil hemodinamic”. Ai avut lângă tine medici care au luptat să te ajute, unii care nu sunt azi pe la televiziuni şi nici medaliaţi, ci plâng şi ei, neputincioşi ca şi noi, după tine.

Erai intubat şi sedat, dar şi aşa îţi făceai noi prieteni, oameni care s-au strâns aproape de tine, cu gândul, cu rugăciunea, cu faptele…

Ne-am dorit să continuăm lupta pentru viaţa ta într-un spital în care să existe o secţie pentru pacienţi cu arsuri grave, într-o ţară europeană. Pentru că, în ciuda rănilor tale, întinse pe 45-50% din suprafaţă corporală, erai stabil, în 4 noiembrie dimineaţă am început căutarea. Clinica AKH Viena avea un pat liber. Tot în 4 noiembrie am primit pentru tine, prin noii tăi prieteni, acceptul scris al clinicii din Viena.

În 5 noiembrie la prima oră ştiam că eşti din nou echilibrat, asta după ce peste noapte fuseseşi uşor instabil (nu era însă o surpriză această instabilitate, după ce în acea zi ai fost în sala de operaţie pentru prelevare şi grefare de piele).

Să ne ierţi că nu ne-am gândit atunci să facem altceva, ci doar să cerem respectarea drepturilor tale de cetăţean român, asigurat al CAS – am cerut Spitalului Municipal Universitar Bucureşti – managerului Cătălin Cirstoiu, eliberarea raportului medical necesar pentru a solicita Casei de Asigurări de Sănătate Formularul S2/E112. Din momentul în care am cerut asta, a început o întreagă nebunie – ai devenit ba transportabil, ba netransportabil. Din stabil, ai ajuns în stare critică, cu toate organele afectate. Până şi ministrul Bănicioiu, venit în vreo vizită de lucru, a participat activ la dezbateri – eşti sau nu eşti eligibil pentru a obţine Formularul S2, eşti sau nu eşti transportabil, a dorit să ştie exact cât o să coste tratamentul tău în Austria. În timp ce pe alţii îi preocupa imaginea spitalului în Europa dacă te lasă să pleci.

După 5 ore de dezbateri, n-am primit nici raportul medical solicitat, nici nu mai ştiam exact care e starea ta reală – cât de stabil eşti, cât de afectate îţi sunt sau nu toate organele, nici dacă eşti sau nu eligibil pentru Formularul S2/E112 – că doar tratamentul se putea face şi în România, evident – pentru că aici ştim şi putem orice, avem de toate!!! Nu ne-au spus şi ce infecţii intraspitaliceşti avem – probabil trebuia să intuim că „de toate” însemna inclusiv nişte infecţii care să reuşească ce n-a reuşit nici focul – să te trimită unde eşti acum…

Spre seară, în aceeaşi nebunească zi de joi, 5 noiembrie, miraculos, acelaşi doctor care ne-a explicat dimineaţă la ora 9 cum o să te omorâm dacă te mişcăm din patul de la Spitalul Universitar, ne-a comunicat pe la ora 19 că eşti singurul pacient transportabil, că ai fost evaluat din nou între timp, că vei pleca în Israel. Spunea domnul doctor Boroş că spitalul ăsta e spital adevărat, nu e „buticul medical AKH” Viena. Ne-am bucurat că vei pleca într-un spital adevărat…

Imediat după am aflat că ai fost evaluat şi de o echipa de medici belgieni, că vei pleca totuşi la Spitalul Militar Bruxelles. Ne-am bucurat iar, am auzit lucruri minunate despre spitalul din Bruxelles.

Transferul în Belgia trebuia să se facă în noaptea de 6-7 noiembrie. Nu puteam rămâne noi aici, nu te puteam lasă să ajungi în Belgia fără să fim şi noi aproape de tine… I-am rugat pe noii tăi prieteni să caute transport spre Belgia şi pentru mama şi tata, să fim acolo când ajungi tu. Au găsit, am plecat dimineaţă…

Ce n-au ştiut mama şi tata, Alex, a fost faptul că, pe parcursul nopţii, tu ai dispărut de pe lista cu pacienţii care au fost transferaţi în Belgia. Că, deşi nimeni nu ne-a mai spus nimic, nu ai ajuns în acea dimineaţă la Bruxelles, unde te aşteptam… Şi noi, şi rudele noastre, şi prietenii noştri… am sunat toţi unde ne-am putut gândi să sunăm ca să aflăm ceva. Am trimis mesaje peste mesaje. Da, am şi ameninţat, ca să obţinem vreo informaţie. Am aflat că nu ai plecat în Belgia, ba pentru că în dimineaţa aia a fost ceaţă !!!!! (da, ceaţă, doar pentru tine), ba că nu mai erai în stare suficient de gravă cât să pleci, puteai să mai aştepţi. Adevărul nu îl ştim nici acum, nu ştim nici azi ce s-a întâmplat. Poate în Rai se ştie, oamenii însă, cei care ştiu, nu ne-au explicat încă ce s-a întâmplat atunci…

Până la urmă, am fost informaţi că vei pleca totuşi, dar nu în Belgia. Unde? Culmea, plecai în 7 noiembrie, seară, fix în spitalul în care tu fuseseşi acceptat pentru tratament încă din 4 noiembrie – AKH Viena. Că să îl cităm din nou pe domnul doctor – la „buticul medical AKH” Viena. Am zburat după tine, din Belgia la Viena. Am aflat după, de la prietenii tăi care încercau să ajute, că şi plecarea ta spre Viena a fost însoţită de emoţii şi de spaime – pentru ei, doar noi eram… unde în altă parte?… într-un aeroport belgian.

Am încercat să înţelegem, să iertăm, să sperăm. Am fost încrezători, încurajaţi şi de medicii austrieci să rămânem pozitivi, tu luptai… Am aflat că n-ai fost transferat doar tu la Viena, ai adus cu tine şi bacterii intraspitaliceşti. S-au chinuit să găsească tratamente potrivite, să le stăpânească. Noi am continuat să ne rugăm, să sperăm, înconjuraţi de tot mai mulţi români din lumea asta care se rugau, sperau, împreună cu noi.

Am tot sperat până când am aflat că nu mai poţi lupta. 22 noiembrie… Am fost lăsaţi să stăm lângă tine în ultimele tale ore din viaţa asta. Ţi-am cerut iertare pentru toate, ne-am rugat şi noi şi preotul român care ţi-a dat ultima binecuvântare. Ţi-am povestit multe, chiar şi ultimul meci al echipei tale preferate, FC Barcelona (tati, cum ţi-am spus atunci, Barcelona a umilit Real Madridul, cât te-ai fi bucurat să vezi cele 4 goluri!). Ştiam că e ultima dată când îţi mai povestim aici, înainte să îţi vorbim prin rugăciuni, în cimitir. Sau iată cum… în scrisori trimise ţie în Rai. Şi lumii, sperând că vom primi măcar acum nişte răspunsuri.

60! E o lista a durerii, Alex… O lista a celor ucişi fie de focul din clubul Colectiv, fie de neputinţa, de corupţia, de laşitatea, minciuna, răutatea şi orgoliul prostesc de care oamenii pot fi uneori capabili.

Numărul 60 pe lista asta a durerii – George Alexandru Hogea. 19 ani. Un număr pentru unii. Pentru alţii, parte dintr-o statistică ce arată că mai mulţi dintre voi, cei care aţi fost salvaţi în noaptea cumplită de 30 octombrie din flăcări, aţi murit în străinătate, nu în România…

Pentru noi ai fost şi eşti lumea întreagă, acum eşti şi Raiul… Şi n-o să avem niciun dram de pace în suflete vreodată, neştiind exact tot, tot ce s-a întâmplat. Adevărul. Aveai sau nu dreptul să pleci? Aveau sau nu obligaţia ca, neputând să te salveze, să-ţi dea totuşi o şansă la viaţă?

Narcis Hogea