EDITORIAL: Badante, căpșunari, curățătorese și fierari

Comunitate

“Dai la o parte chiria, banii de mâncare, transport, o bere, o haină, ce-ți mai cumperi tu, și tot rămâi cu o mie curat. Faci banii ăștia acasă?”

WP_20150825_10_22_43_Pro

foto: Bogdan Cronț

“Eu n-am fost rasist până să vin aici”, mi-a mărturisit, șoptit, un coleg român întâlnit pe un șantier din Londra. Acasă lucrase ca agent de vânzări, dar nu părea să aibă usurința la care te-ai fi așteptat în a relaționa cu oamenii. Era un băiat firav, de obicei tăcut, care făcea față cu greu vieții de șantier. “Nu-i suport, mai ales pe negrii. Sunt plini de figuri și caută numai muncile ușoare”, mi-a explicat, arătând cu subînțeles spre un alt coleg de culoare, care moțăia pe un scaun, în cantina.

“Eu pe indieni nu-i halesc ca neam!”, povestea un alt român, termenul “indieni” desemnând un areal geografic extins, ce cuprinde India, Bangladeshul sau Pakistanul. “Îi am și de vecini unde stau, în East Ham. Când fac mâncare, zici că li s-a stricat peștele în frigider. I-am reclamat și la council, da’ mi-au zis că n-au ce le face. Așa că am găsit soluția: mă îmbăt și le pun manele!”.

Și lista nemulțumirilor la adresa diferitelor nații din cosmopolita lume britanică continuă cu englezii, polonezii, lituanenii, irlandezii etc., întorcându-se, în cele din urmă, asemeni unui bumerang.

“În Londra se vorbesc peste trei sute de limbi, dar cea mai perversă nație dintre toate sunt românii! Te dai peste cap să-i ajuti să-și facă un rost, îi aduci de acasa, îi ții la tine, le găsești de muncă și, dacă e cineva să ți-o tragă cel mai tare, românul tău e. Eu m-am lecuit! Și la muncă, când îi văd, vorbesc numai în engleza”, mi-a explicat, cu altă ocazie, un conațional pe care experiențele trăite l-au facut să-i arunce pe toți în aceeași oală.

“Nu cheltui banii degeaba, că nu-ti trebuie nici un curs de hotelier. Ai de făcut 13 camere pe zi ca să te plăteasca cu minimul pe oră. Dacă nu faci, îți dă și mai puțin. Stiu că n-au voie, dar așa fac, mint că lucrezi part time. Tu crezi că aici e ce vedeți voi acasă, pe facebook? E sclavageală, tu!”, povestea o tânăra la telefon, probabil unei prietene interesate de venirea în UK.

Altădata am asistat la o discuție mai optimistă, purtată în tren de niște conaționali înveseliți de bere. “La 420 pe saptamână, ori patru, e aproape 1.700 de «paunzi». Dai la o parte chirie, mâncare, transport, o bere, o haina, ce-ți mai cumperi tu, și tot rămâi cu o mie curat. Faci banii ăștia acasă?”. Cel întrebat dădea din cap aprobator în fața raționamentului, dar părea să fi simțit pe propria piele că socoteala din tren nu se potrivește cu viața de zi cu zi.

“Nu-i mai ține apărarea. Eu am văzut, dimineață, când am intrat în baie, păr roșu pe chiuvetă. Ea e singura roșcată din casă. Vrei să fac eu sau nevastă’mea curat în urma ei?! Suntem șapte și o singură baie. Îți zic ție, că tu i-ai adus: ori învață regulile casei, ori să se ducă în altă parte, să vadă acolo cum e”.

“Cameră single mare lângă stația de metrou, de preferabil o fată. Prețul este de 400 pounds lunar”.

“Caut munca în cleaning, hotel, restaurant, spălat vase, rog un contact cu orice ofertă de muncă din orice domeniu. Cu mulțumiri”.

“Voi, românii, când veniți pentru muncă, ziceți că știți de toate, dar rar am întâlnit un meseriaș. Norocul vostru e că sunteți liniștiți și învățați repede”.

Ce e cu toata înșiruirea asta de citate și anunturi din presă? Sunt bucățele, pe care sunt convins că le recunoașteti, din viața de zi cu zi a românilor din Marea Britanie. Evident, nu a celor care au șansa să îi vadă mai des partea frumoasa, dar – înclin să cred, din discutiile pe care le aud aproape zilnic – a foarte mulți dintre noi. Întradevăr, nu prea e “ca pe facebook” și cunosc destule cazuri de romani care nu s-au adaptat ritmului și presiunilor vietii de aici. De la depărtare, lira transformată în lei, Big Ben-ul și vaporașele de pe Tamisa farmecă, dar și locuitul “la comun”, singurătatea între mulți, necunoașterea limbii sau trecerea, bruscă, de la un anumit statut, în România, la cel de număr de telefon în agenda unei agenții cântăresc la fel de greu.

Inițial voiam să spun că sunt imagini din viața de zi cu zi a comunității românești din Marea Britanie, dar n-am simțit să existe o comunitate aici. O singură și fulgerătoare excepție a reprezentat-o, poate, momentul alegerilor prezidențiale, când cei care au înfruntat ore în șir piedicile votului, dar și mulți dintre cei care nu au iesit s-au simțit ca parte dintr-o comunitate. Destul de neclară, e drept, dar o comunitate.

Despre ce ne împiedica să ne și manifestăm așa, să ne intereseze mai mult decât bucățica mică din jurul nostru, cu altă ocazie. Deocamdată, e de salutat faptul că suntem parte a diasporei, fără să ne fi ales (înca) și cu o poreclă, precum conaționalii din Italia sau Spania. Deși, la drept vorbind, lângă tabloul cu badante și căpșunari, merg și niște curățătorese sau fierari. Să ne ținem tari și să ne auzim cu bine!

“Analistul, eseistul și șantieristul” Bogdan Cronț