OVIDIU ȘARPE: “In God we trust, everyone else pays cash!”. Interviu cu una dintre cele mai emblematice figuri ale comunității

Actualitate

Probabil cea mai notorie figură publică din comunitatea românească de la Londra, primul român care, acum aproape patru decenii, a avut curajul să guste succesul rezultat muncii asidue și disciplinei profesionale – Ovidiu Șarpe sau Șarpone (alint pornit de la porecla gangsterului american – Al Capone) – are povestea unui om aproape obișnuit.

Deși și-a câștigat un patronim corelat cu mafia, domnul Ovidiu nu face parte din ea. Afacerile sale au fost dintotdeauna curate, cu toate că mereu există guri rele care zvonesc bârfe. Poate de aici se trage și prosperitatea. “Gura lumii nu o astupă decât pământul. Acum, dacă eu am în business-ul meu clienți care vin pe terasă – criminali, oameni cinstiți, pocăiți – oricine a venit, am vorbit cu fiecare. Prin asociere se spune că, dacă vorbești cu un criminal, ești criminal; dacă vorbești cu un pocăit, ești pocăit. Deci, eu sunt un om care are șase copii, șase nepoți, iar activitate criminală dacă o aveam, nu se poate dovedi decât dacă aș fi fost condamnat pe baza unor fapte. Pe când eu sunt un om cu cazier curat, un om cinstit și am mare frică de Dumnezeu! Bineînțeles că vor fi mereu guri rele, dar, reclama – pozitivă sau negativă – este reclamă; de asta mă numesc Ovidiu Șarpe.”

Zilele acestea, bine cunoscutul afacerist cu calități variate în lansarea și menținerea afacerilor de succes, mai exact pe 26 aprilie, a inaugurat un club VIP, Flamingo Bar, cu adresa în inima metropolei, 29 High Holborn, WC1V 6AZ. În cadrul deschiderii au participat figuri marcante ale societății londoneze, precum prolificul scriitor Nigel Cawthorne, oameni de vază, care doresc un loc select și retras pentru a se relaxa după zilele încărcate de muncă. Pe lângă aperitive și băuturi preparate de un barman profesionist, clienții au avut parte de muzică instrumentală live, ce a întregit atmosfera.

Alături de Alexandra, fiica sa

“Doamne, Doamne! Un an de zile am plătit chirie și au fost probleme, fiindcă am luat o pivniță în care era sala de mașini, am renovat-o, m-au inundat cei de deasupra. Și s-a întâmplat, pentru că sunt sentimental și am pus constructori români care au zis «Lasă, bre, că se face mâine, că se face poimâine…»și au luat banii și au plecat și n-au mai existat. Dacă puneam o firmă engleză sau irlandeză, terminam în trei luni. Dar eu cum sunt sentimental și patriot prost, am pierdut un an de zile. Îl deschidem, este un bar în City of London. Îl orientăm spre oameni de birou, pe party-uri; este locul unde facem seri distractive, latino nights, pentru cei din city, pentru studenții români din city, pentru lucrătorii români din city, care sunt destui. Pentru o clasă care nu ascultă manele, nu vei auzi prostii la noi. Locația nu ne permite. Este o locație pentru funcționari, pentru oameni de birou. Am avut norocul să primesc licență până la 3:00 dimineața. Oamenii vor veni după birou, vor avea seri de salsa, de jazz, vor avea tot ce vor ei, într-o ambianță plăcută, fără violență, suntem foarte prietenoși cu LGBT (n.r. Lesbian, Gay, Bisexual or Transgender), luăm societatea așa cum este și primim pe toți să vină pe scară-n jos și să se simtă bine. Nu vă supărați, sunt românii mei toți, dar nu pot să permit să-mi vină manele și haida, haida și să ne batem afară. Asta este înafara zonei mele, aici.

Meniul începe cu sarmale, ai să râzi! Cărora le spunem austrian staff sauerkraut, ceea ce înseamnă varză umplută. Ca să nu spun sarmale. Avem lasagna, avem vinete, avem costițe – trebuie să mergem cu moda meniului din city. Să-i dau secretarului și directorului din city ce știe el și ceea ce vrea el, la un preț mai bun, într-o ambianță mai bună.

Contactul nostru cu Ambasada României, Ambasada Moldovei, Ambasada Cehiei va face ca toți șă vină aici.”

Urmează ca, în circa două luni de zile, Ovidiu Șarpe să deschidă și o pizzerie, din nou în Burnt Oak, care va purta același nume ca al Patisseriei Romana și care, cu siguranță, va ispiti papilele gustative ale multor români.

În prezent, binecunoscutul afacerist stă la cârma a patru unități. Vorbim aici de Patisseria Romana – primul triumf profesional cu continuitate, Patisseria Bianca – un vlăstar tânăr de afacere ce se dorește a călca pe urmele primei de acest fel, compania Dacia Felix – care nu are nici o legătură cu ceea ce știm noi că se întâmpla în România, Flamingo Bar.

Ceea ce oamenii nu știu despre Ovidiu Șarpe nu reprezintă doar faptul că este un bărbat cult, cu care se poate întreține o discuție degajată despre orice temă a lumii actuale, dar că este poliglot; dânsul stăpânește fluent șapte limbi: română, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, thailandeză. Totodată, soția sa, Bianca, vorbește patru limbi.

 

Familiarul personaj bucureștean s-a născut pe 14 mai 1947 (în curând 71 de ani și multă energie) în sectorul Tudor Vladimirescu, avându-i ca părinți pe tatăl Petre și mama Florica. În România îl are pe fratele Ion (65 de ani) – care a trăit în America o vreme, iar în Londra are o soră, pe Lucia (77 de ani), care are anumite probleme de sănătate și căreia îi dorim să treacă cu bine peste ele.

“În România am făcut școala la Viilor, am fost calificat ca recepționist-ospătar-bucătar-cofetar, cum era foarte intensivă educația atunci. Am lucrat la Hanul lui Manuc și la protocol. Lucram la Neptun vara, aveam unitatea mea – Rainbow. Dar la protocol, când era nevoie la vile, eram verificat și lucram la Ceaușescu la vilă.”

 

În anul 1979 – anul plecării din țara natală – Ovidiu Șarpe avea 32 de ani și era deja văduv de șase ani. Prima soție, Maria, a avut parte de o moarte accidentală la vârsta de 24 de ani. Soții aveau împreună cinci copii: pe Gabriel (născut în `68), pe Mihaela (născută în `69) – moștenitoarea Brasseriei Timișoreana din Burnt Oak, pe Ana Maria (născută în `70), pe gemenele Geanina și Irina (născute în `71).

La momentul actual este căsătorit pentru a doua oară, cu Bianca, alături de care are o fiică, pe Alexandra de 20 de ani. Ca majoritatea urmașilor, Alexandra are simțul comerțului în sânge și îi va lua cândva locul tatălui în afaceri. Pe lângă aceasta, are talent artistic bine dezvoltat, își dorește să joace teatru, este pasionată de fotografie și desenează fantastic.

Adevăratul motiv pentru care dl. Ovidiu a părăsit plaiurile mioritice a fost, într-adevăr, unul politic: “În timpul acela, după ce Pacepa (n.r. fostul general al Securității din perioada comunistă și consilierul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care și-a abandonat țara în favoarea Americii în iulie 1978) a fugit și au început timpuri grele, am fost forțat să plec din România. Adevărul este că între 1979 și 1980 au fost cu adevărat vremuri grele, deci m-am orientat.”

De menționat că Ion Mihai Pacepa avea probleme cu stomacul, iar Ovidiu Șarpe era cel care știa exclusiv cum să îi pregătească mesele spionului, ca să îl menajeze. Așa a fost luat în vizor mai târziu.

Totodată, l-a întâlnit pe fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu și i-a servit familia. “L-am întâlnit și l-am servit și pe Nicușor – Șefu`– cum îi spuneam noi. Nicolae era… nu simplu; viclean să spunem, dar inteligent. Viclenia țăranului nostru, filozofică. Nicușor era răsfățat și pervers. Ăsta este adevărul. Dezinformat. Dar să nu uităm un lucru – că a fost patriot (n.r. Nicolae Ceaușescu) și a făcut pentru țară, și a construit; dezorientat de Moscova, dar eram sub control cum Anglia este sub controlul Americii în ziua de azi.”

Drumul spre străinătate nu i-a fost deloc facil, intâmpinând mai multe dificultăți neprevăzute. “M-am ascuns într-un vapor, pornind înspre Freiburg (n.r. oraș din Germania), unde mi se oferea să lucrez ca manager de restaurant. Din nefericire, s-a schimbat ruta vaporului; radarul fiind stricat, ne-a trimis la Constanța – eu fiind ascuns deja în vapor – și am ajuns după 31 de zile la Rochester, în Anglia, unde am fost forțat să ies de pe vas. Bineînțeles că am fost ascuns în cală, dedesupt, unde am avut un kil de biscuiți, un kil de mere, un kil de zahăr și ceva lămâi. Am avut câțiva saci de plastic în care să fac nevoile fiziologice. Am ajuns la 36 de kilograme aici (n.r. de la 73 kg. în România). Primul lucru pe care l-am făcut când am ieșit din port, am ajuns la Amnesty International (n.r. asociație non-guvernamentală focalizată pe drepturile omului), m-am predat, am fost foarte bine primit în timpul acela. Am fost cazat pentru o noapte, a doua zi am fost trimis la Home Office. Mi s-a dat imediat rezidență permanentă și toate drepturile. Înafară de dreptul de a aplica pentru cetățenia engleză timp de 20 de ani de atunci. Autoritățile engleze au spus că, servind câteodată la protocol (n.r. mesele figurilor politice comuniste române), puteam să fiu periculos. Am semnat un act că nu voi avea activitate împotriva țării mele sau a altei țări pe teritoriul Angliei și am fost lăsat să trăiesc liber.”

De unde a știut ce să facă și unde să se ducă să ceară ajutor? Încă din acea vreme, dl. Ovidiu asculta posturi străine de radio. Așa a luat adresa asociației de la BBC World Service, care avea sediul în Victoria. Spune că a avut norocul de a o cunoaște pe soția unui lord, care l-a ajutat să se integreze.

După trei săptămâni a găsit serviciu la Basil Street Hotel, în zona Knightsbridge. După alte trei luni a fost abordat de un client care îi oferea £150/săptămână (câștiga £68/săptămână) și după încă 3 luni a devenit managerul restaurantului Capriccio din Golders Green, unde a lucrat timp de 8 ani, până proprietarul s-a pensionat și a preluat afacerea nepotul său, cu care dl. Ovidiu nu s-a sincronizat în gândire și a plecat.

La un an de la sosirea în Londra, și-a adus toți cei cinci copii aici. La două luni de muncă și-a cumpărat mașină nouă, la un an și-a cumpărat casă cu patru camere. “În timpul acela, integrarea familiei era între 8 și 12 ani. În același timp, am avut norocul să fie conferința Human Rights la Madrid. Amnesty International ajutându-mă pe mine, eu îi ajutam pe ei. În ziua mea liberă, lunea, veneam și căram poșta, făceam curățenie în oficiu. Ei mi-au pus problema și am fost 50 de familii pentru prioritate în reîntregirea familiei. În acest timp de copii au avut grijă sora, mama și soacra mea, care trăia atunci, în România. Patronul de la Capriccio a fost foarte înțelegător, m-a ajutat să primesc casă de la Council (n.r. Primărie), pe care am cumpărat-o apoi. Îmi venea în timpul acela până și pâinea, laptele, la ușă. Aveam mult mai mult din ajutorul de la copii decât din salariul pe care îl primeam (n.r. bani). Sistemul social în Anglia era foarte organizat, nu ca în ziua de azi! Nu sfătuiesc nici un român cu cinci copii să vină aici pentru că va muri de foame.

Dat fiind faptul că dl. Ovidiu a fost și este în continuare ortodox, au survenit schimbări în cazul copiiilor săi, pentru ca aceștia să poată fi înscriși la o școală de standarde bune. “Când am venit aici, m-a luat un inspector în educație și m-a dus la diferite școli. După care am văzut că la școala normală ieșeau scuipând, dezordonat îmbrăcați… Și m-am dus la școala catolică la care am spus că aș vrea ca copiii mei să fie înregistrați catolici. La care mi s-a spus: «dumneata nu ești catolic». Am mințit și am spus: «nu vă supărați, părinții mei au fost catolic». Au spus că până la 12 ani copiii trebuiesc convertiți și am spus «da». Și i-am înregistrat pe toți la școala catolică, care a fost cel mai mare succes în creșterea copiiilor mei. Pentru că au crescut cu frică de Dumnezeu, sub controlul bisericii, disciplină, uniformă. Și când eu eram la serviciu, biserica catolică îmi trimitea și venea o soră medicală, o doică, care stătea cu copiii acasă. Ce vreau mai mult?”

A urmat perioada în care Ovidiu Șarpe mergea la diverse restaurante și le prezenta o mapă de promovare a afacerii din care își trăgea comision – era promoter.

Singurul loc de muncă înafara ariei comerțului și a cateringului a fost în transportul securizat al banilor de la unități, “din care, când au aflat că am cinci copii, m-au dat afară, pentru că asigurarea medicală nu putea plăti patru milioane, în cazul morții mele.”

Prima afacere, Mille Pini, a fost inaugurată în anul 1994 la Londra, deci după 15 ani. “A fost nevoia. Am învățat destul în Anglia, am învățat cum să duc o unitate, am învățat sistemul; pentru că, trecând de la un sistem centralizat la un sistem capitalist, este o mare diferență. Am înțeles și am deschis prima mea afacere.”

“În anul 2000, când am plecat de la promovat pizzeriile Porchetta, care au fost șase pizzerii pe care le-am avut împreună cu partenerul meu – care a avut ceva vicii, apucându-se de droguri – a trebuit să părăsesc, pentru că nu vroiam probleme cu taxele. Și am plecat în Gran Canaria. Acolo am stat trei ani, din două motive: primul – sănătatea fiicei mele, care avea o astmă ridicată și trebuia să stea lângă mare, și al doilea – mi-a plăcut insula; primul concediu pe care l-am făcut de când eram în Anglia a fost în Gran Canaria, după trei luni. Și am deschis acolo un restaurant și două baruri, care, dacă au avut succes sau nu, am trăit de pe urma lor. După care, în 2004, am revenit în Anglia.”

De-a lungul anilor, frecventând business-urile lui Ovidiu Șarpe ca și consumator, dar nu numai, am reușit să conturez o imagine, zic eu, reală a profilului său de simplu om și de om de afaceri. Ceea ce se lasă văzut arată ce memorie extraordinară deține, este stilat, galant, gentil, atent cu oamenii din jurul său, iar manierele le exteriorizează prin politețe. Este o fire pozitivă și energică. Un om cu atâtea griji și responsibilități pe care trebuie să le onoreze zi de zi, care doarme 4 ore pe noapte și servește o singură masă pe zi, pentru care viața înseamnă muncă și rezultatele plăcere, își ascunde vârsta ca un actor de televiziune ce se iubește pe sine. Deși, în orice ocazie îl întâlnim, este ca scos din cutie, mereu în ton cu moda, nu are mult timp pentru propria persoană. Câteodată nici pentru familie, și acest lucru îi dăunează. Soția reușește să “fure” mai mult timp în compania dlui. Ovidiu, deoarece lucrează împreună.

Prețuiește valoarea fiecărei persoane, ajută cât poate și nu am auzit decât vorbe frumoase destinate lui. A ajutat și ajută mulți români cu ceea ce îi stă în putință.

“Eu sunt pro sentimental, dar sunt și lucid in business. Plângeri, dacă au existat, le-am rezolvat. Niciodată nu s-a plâns nimeni că nu l-am plătit, că l-am dat afară fără motiv. Întotdeauna am căutat chei, evidență. Niciodată nu am crezut în bârfă, niciodată nu am crezut în influență personală sau niciodată nu am luat-o personal. Eu gândesc business. Dumneavoastră sunteți bună pentru mine, eu sunt bun pentru dumneavoastră… Mă înțelegeți?”

Recunoaște că oamenii cu care lucrează sunt în totalitate români și se explică: “Vă spun de ce. Prefer să vorbesc cu un om în limba mea, prefer să dau job românului, pentru că niciodată – am 38 de ani în țara asta și am zeci de ani de când dețin business-ul meu – NICIODATĂ nu mi-a venit un englez să-mi spună că vrea să facă tot ce vrei dumneata. Adică, să spăl vase, să curăț, să învăț etc. Românul mi-a spus: domnule, eu sunt bun sau eu sunt bună la orice; te rog, învață-mă, eu fac orice. Și atunci eu lucrez cu românul. Poate sunt exagerat, poate sunt naționalist, poate sunt tâmpit, dar ăsta este sistemul meu de lucru: am numai români!

L-am întrebat pe Ovidiu Șarpe care este metoda prin care își măsoară progresul și succesul. Iată ce a răspuns: “Lucrez în turnover. Asta înseamnă că vindem mult, profit puțin. Nu sunt lacom. Dacă eram milionar sau self-sufficient, cum se spune, nu lucram la 71 de ani. Îmi place să fiu cu lumea, îmi place să fiu între ei. Cheia succesului meu este că vreau să văd clientul mulțumit și vreau să-mi văd și salariații mulțumiți. Dacă cineva este obraznic și îmi spune că vrea mai mulți bani, îl dau afară. E simplu, pentru că eu apreciez ce faci și cât îmi produci mie. Dacă încerci să îmi spui că sunt frumos și inteligent, înseamnă că mă insulți.”

Cu toții cred că suntem de acord că stresul este enorm, mai ales când ești deținătorul a mai multor afaceri concomitent. Cu atât mai mult, când treci de 70 de ani. Dar dl. Ovidiu spune că stresul este multilateral, nu neapărat primordială este viața profesională. “Stresul vine din mai multe surse, familial – am sora bolnavă, am probleme, am o fiică care nu intră pe culoar, am șase nepoți, am șase copii, trebuie să mă trezesc dimineața la 6:00 și să mă culc la 2:00 noaptea, mă gândesc la business și apăr mai mult interesele personalului, decât apăr interesele mele. Nu sunt cum se spune în România – patron. Eu sunt colaborator, eu lucrez, eu car gunoiul, eu spăl pe jos cu mopul. Probabil ăsta e și motivul pentru care personalul meu mă iubește și mă respectă.

Nu toate business-urile deschise au avut de la început succes sau au adus prosperitate. Am discutat despre perioada Gran Canaria, unde s-a pierdut mare parte din profitul asimilat în anii precedenți. Avem și alte exemple locale, doar că familia Șarpe a reușit să fie unită și să se descurce în orice situație, să iasă la liman și să redevină lideri pe piața românească de la Londra. O parte dintre localurile debutante au rezistat doar câteva luni pe piața împânzită de concurență, aceasta din varii motive: “Club Anime a fost în 149 Burnt Oak Broadway. A fost o unitate în care am deschis o pizzerie prima oară. Am angajat personal greșit. A venit fiica mea într-o seară și a văzut ieșind de la WC-ul patru bărbați și o femeie cu pudră pe nas. Fiică-mea mi-a atras atenția că se trage pe nas acolo și există o porcărie, nu am controlul și în momentul ăla am închis-o. Pentru că eu sunt în bune relații, sunt în comitetul de cartier, cu Council, Poliția și totul din Harrow. Reprezint comunitatea română și nu-mi permit să fac greșeli, ca cea în care într-o unitate de-a mea să se tragă droguri pe nas. În final am donat-o fiicei mele, Mihaela, și ginerelui meu și am spus că, dacă ajung să facă câteva zeci de mii, ei să considere să pună o sumă de bani, cel puțin jumătate, în conturile nepoților mei, la bancă.”

Preferă să se ocupe personal de afacerile sale, să fie unic deținător sau să facă afaceri în familie. Nu mai dorește colaboratori, nu mai are încredere, deoarece a avut unul singur, pe care s-a bazat că vor face treabă bună împreună și lucrurile nu au stat deloc așa: “M-am asociat în 2004 cu Cristian Maxim la 32 Old Bailey, luându-l ca asociat with no funds, i-am dat 20 și ceva de mii ca să fie el partener, pentru că aveam nevoie de ajutor fizic. După câțiva ani, clubul mergea fantastic, totul era bine, el nu participa, nu se implica în business, și am hotărât să i-l las lui peste patru ani și să plec, să mă retrag. Bineînțeles că în șase luni a fost falimentar! Greșeala mea a fost să îl garantez la bancă, după care am plătit £24,000. Și nu voi mai avea asociat, indiferent dacă mai trăiesc un an, doi sau cinci. A fost primul asociat și ultimul. O greșeală-n viață. Și nu sfătuiesc pe nimeni să aibă asociat.”

Nu se sfiește să povestească despre eșecuri și compromisuri, de asemenea: “Compromisuri am făcut, șuturi în fund ia fiecare. Am pierdut mulți bani, pentru că am făcut mare legătură între sentiment și business. De fiecare dată când am pus sentiment, am pierdut. Am mers pe ideea că dacă pun mâna pe ceva și vreau, fac bani! Dacă sunt delăsător, devine compromis. Dar dacă sunt hotărât să fac acel business, îl realizez și iese profitabil și cu succes.”

Iată cum vorbește un adevărat om de afaceri, care își cunoaște meseria și are ambiție, știe ce a ales în viață. Cel mai rău regretă restaurantul din 32 Old Bailey, deoarece, chiar dacă nu a investit mulți bani, a avut de pierdut o afacere, datorită partenerului care l-a determinat să renunțe la partea sa de acțiuni. Nu a bănuit că va lovi criza economică și că ar fi avut o ocazie frumoasă să prelungească bunul mers al lucrurilor. După care a pierdut garanția și cinci ani de succesful business. “Atunci am pierdut oportunitatea. Nu bani, că banii i-am făcut la loc.”

Așa cum era de așteptat și cum se poate deduce din discuțiile anterioare, munca afectează viața personală. “Nu dau destulă atenție fiicei mele, care are numai 20 de ani, și este foarte afectată din cauza asta, nu dau destulă atenție copiilor mei, nu îi vizitez; unul stă la patru ore, altul la două ore de Londra, Sunt workoholic, sunt bolnav, sunt controlor inhibat. Să știu ce se întâmplă până la ultimul detaliu în business – ceea ce este o maladie probabil, sunt bolnav. Dorm numai patru ore pe noapte. Avantajul este că mă controlez în dietă, mănânc numai o dată pe zi, mă mișc, fac sport. Dar pierd. În relația familială pierd. Nu dau destul timp și atenție familiei.”

Pe lângă toate activitățile înșirate, Ovidiu Șarpe își face timp și pentru lucruri ce îl relaxează: “Pentru mine călcatul cămășilor, pescuitul sau grădinăritul, este cea mai bună formă de relaxare. Atunci ies din rutina zilnică din care nu știu cum să ies psihic, și atunci calc o cămașă, sunt atent să o întorc pe partea cealaltă și nu mă mai gândesc la rutina economică de care, vrem-nu vrem, ne lovim în societatea de astăzi, suntem prinși într-un cerc vicios.”

La întrebarea Cum ați găsit Londra acum câteva decenii și cum este ea acum?, nu am apucat să sfârșesc finalul, că dl. Ovidiu a bufnit în râs și a spus așa: “Râd! La întrebarea asta trebuie să menționați că râd! Este o diferență… Aveți exemplul sosirii mele aici. Și îmi luam două luni concediu pe an, mergeam la Monaco cu copiii. Monaco este al doilea oraș al meu – cunosc Monaco și mă cunoaște lumea cum mă cunosc bucureș… Ba nu, că în București nu mă cunoaște nimeni (râde)! Așa, hai că considerăm că dumneata vii astăzi cu cinci copii orfani de mamă în Anglia. Ce faci? Mori de foame! Asta este diferența între `80 și 2017. Trebuie să îți explic altfel? Nu.

Ovidiu Șarpe, dacă ar avea șansa să o ia de la capăt, ar veni în Anglia, din nou. “Hai să explicăm: Germania în `80 îmi oferea un job de manager la un mare club, da? Anglia nu mi-a oferit nimic, am luat-o de la zero. Dar astăzi dacă mă trimiți, tot în Anglia. Adică, poate vorbesc pentru că știu Anglia, dar în România nu vreau să trăiesc sub opinia publică. Dacă sunt hoț, dacă sunt prost, trebuie să mă îmbrac într-o anumită manieră, trebuie să am o anumită mașină. Eu sunt un om liber! Umblu cu blugii rupți, umblu cum vreau eu. Pot să umblu dezbrăcat sau în pijama în casa mea. Și la mine la ușă nu bate nimeni la 2 noaptea. Există acel sentiment de independență.”

În urmă cu 5 ani, dl. Ovidiu declara că își dorește retragerea la o fermă din Franța. Dar iată-l tot în Londra și tot muncind. “Și tot o doresc! Deoarece fiecare își dorește ceva. Eu doresc așa – o casă în Sudul Franței, unde să am o fermă, să fac ghiveci și zacuscă pentru copii, să vină toamna să le ia. Și vreau un câine… Pentru că el este singurul prieten al meu. Care nu mă minte, nu vrea nimic de la mine și va sări să-și piardă viața oricând pentru mine… Deci asta îmi doresc! Loialitatea care nu am găsit-o la oameni. Am găsit-o, dar n-am găsit-o…”

Pentru cei care consideră că dl. Ovidiu poartă ochelari de soare și zi și noapte, și afară, dar și în club, doar pentru motivul de fiță, dați-mi voie să vă spun că dânsul este fotofobic, ceea ce înseamnă că este sensibil la lumină și nu o tolerează.

Ca o concluzie asupra vieții tumultuoase și aglomerate, dar frumoase, a dlui. Ovidiu, am încheiat interviul cu întrebarea: Povestea vieții dumneavoastră este una fericită sau una melancolică? Iar dânsul, emanând energie pozitivă, cu un aer împăcat, răspunde: “Nu știu să o categorisesc. Am fost fericit prin naștere, că sunt taur. Mă scol dimineața și zic «Yeeei!». Mă spăl, fac un duș și zic «another day», mulțumesc lui Dumnezeu! Pornim la treabă, mă ridic și merg înainte. Am căzut, nu mi-a fost rușine că am căzut; e rușine să nu te ridici. Viața… viața mi-a fost grea. Și ce-ați vrea, să plâng? Să te influențez pe dumneata? Că dacă încep să-ți spun viața mea, te întristez și dumneata nu vrei să asculți povești triste, că o ai pe a dumitale. Vrei să asculți povești vesele. Deci eu mă adaptez, pun masca de vesel, iar dacă eu am probleme acasă, în fața dumitale voi avea întotdeauna acel zâmbet pân` la urechi – este comercial.

M-ai întrebat de viața personală, am luat șuturi în fund. Multe! Știi ce înseamnă șuturi în fund? Care au fost un pas înainte. Am învățat. De la vârsta de 27 de ani am pierdut soția, am rămas cu cinci copii orfani. După lovituție sau revoluție, cum spuneți dumneavostră, m-am întors în România, am întâlnit pe altcineva, a venit aici, am făcut un alt copil, al șaselea, născut în Anglia. Eu fiind născut în comunism și ea în societatea de aici, nu înțeleg anumite lucruri, prea multă libertate. Dar nu încerc să îi schimb pe englezi, trebuie să mă adaptez la englezi, pentru că eu sunt oaspete aici, trăiesc în țara lor și trebuie să mă adaptez, altfel nu supraviețuiesc.

Dânsul a adus un aer proaspăt business-urilor londoneze, a răzbit și a rezistat pe piață, întrecând concurența, tocmai pentru că abordează un stil unic de lucru, de recunoștință pentru angajați și respect pentru clienți.

Aveți printre aceste rânduri exemplul clar al unui caracter puternic și demn, foarte curajos și ambițios, care nu s-a dat bătut și nu și-a plâns de milă, deși necazurile nu l-au ocolit, încă de la o vârstă fragedă. A luptat, a căutat la fiecare pas o șansă spre bine și a găsit cheia succesului! El este Ovidiu Șarpe, românul de la Londra.

Îi dorim succes în continuare și așteptăm invitația la austrian staff sauerkraut în clubul VIP!

Alexandra M. Popica, 27.04.2017

Gazeta de România

Dacă vrei să rămâi la curent cu actualitatea din Marea Britanie, urmărește Gazeta de România pe Facebook.

Lost Password