Povestea britanicul stabilit în România: a ajutat mii de români fără adăpost

Comunitate

Dacă putem fi siguri de ceva, atunci putem fi siguri că Ian Tilling este unul dintre cei aleși să salveze lumea. Cu toate acestea, Ian Tilling n-a fost dintre cei mai norocoși, ca de altfel nimeni dintre cei care care au trăit să-și vadă copii îngropați. Dar Ian Tilling n-a urmat calea cea simplă.

tilling-639x300

Foto: viitorulromaniei.ro

A văzut mulți copii care mureau, a salvat și mai mulți, dar niciodată nu poți salva destui. După ce i-a murit fiul, s-a stabilit în România. Erau anii ‘90. Și România, și copii uitați ai României aveau nevoie de un salvator.

Astăzi Ian Tilling este un personaj cunoscut în râdul expaților britanici din România. De 26 de ani locuiește în țara noastră, a venit la început cu un camion plin de ajutoare umanitare pentru orfanii români, după ce văzuse la televizor acele imagini cutremurătoare cu copiii legați de paturi în cămine și hrăniți cu biberonul. A fost șocat de ce a găsit aici și a încercat să facă tot posibilul pentru a schimba circumstanțele îngrozitoare în care se găseau acei copii. Acum conduce o asociație, Casa Ioana, care ajută persoane fără adăpost să se redreseze social, iar pentru munca sa umanitară a fost răsplătit de regina Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de toate acestea, a fost polițist în Anglia, o carieră pe care și-a dorit-o de mic copil, a povestit Tilling într-un interviu pentru „Viitorul României”, dar povestea lui începe tocmai în Kenya, Africa, unde și-a petrecut primii 11 ani din viață și unde a învățat prima dată ce înseamnă ajutorul umanitar.

Viitorul României: Prima dată ați ajuns în România acum 26 de ani, când ați văzut acele imagini cu orfelinatele de groază din perioada comunistă. Ce s-a întâmplat atunci de ați luat decizia să veniți aici?

Ian Tilling: La vremea aceea, majoritatea imaginilor care apăreau la televizor în Marea Britanie, erau imagini din cămine, locurile unde erau ținuți „irecuperabilii”. Erau niște imagini cutremurătoare cu tineri și copii cu dizabilități ținuți la grămadă în niște camere, neîngrijiți și fără strictul necesar pentru o viață decentă. Nu vedeai așa ceva în Marea Britanie. Știți ce era ironic aici, în timpul comunismului, din cauza acelei politici care interzicea avortul și contracepția, s-au născut foarte mulți copii pe care părinții îi abandonau. Copiii aceia rămâneau la maternitate și erau crescuți în sistem. Nimeni nu-i încuraja să se dezvolte și când ajungeau la vârsta de 3 ani, când se realizau testele psihologice care determinau dacă au o dezvoltare normală și se decidea dacă îi trimit la orfelinat sau la o casă pentru copii cu dizabilități, foarte mulți dintre acești copii picau testele. Erau marcați irecuperabili, dar culmea era că sistemul îi aducea în stadiul acela.

Și cum de ați decis să veniți până aici? Foarte mulți oameni au văzut acele imagini și au citit reportaje din orfelinatele groazei, dar nu au luat niciun fel de acțiune.

Eu am venit aici imediat după ce am văzut imaginile acelea de groază. Deja lucram în domeniu, aveam grijă de copii care sufereau de boli grave, aflați în ultimul stadiu, și prin cadrul unei asociații pe care o conduceam, îi duceam pe copii într-o ultimă vacanță, de obicei în străinătate, cu un întreg corp medical după noi. Țin minte că mă întorsesem dintr-o deplasare cu acești copii și soția mea de atunci, Celia, mi-a spus despre imaginile cu orfanii din România și m-a rugat să fac ceva pentru ei. „Acești copii nu au pe nimeni care să-i ajute, poate că ar trebui să te duci acolo să încerci să faci ceva”, mi-a zis ea. Am vorbit cu asistenta-șefă de la asociație și am hotărât să venim în România cu ajutoare umanitare pentru acești copii. Am venit cu un camion plin de mâncare pentru copii, jucării, îmbrăcăminte, tot ce vă puteți imagina. Am condus din Anglia până în România, eram destul de naivi dacă stau să mă gândesc acum. Încă din Ungaria am început să vedem urmele comunismului, lumea șușotea când ne vedea fiindcă era clar că suntem străini. Era un sentiment ciudat, să fii în centrul atenției pur și simplu fiindcă erai străin, un pic intimidant. Am trecut de graniță unde au făcut un inventar cu tot ce aveam.

Cum a fost contactul cu copiii când ați ajuns la ei?

Era un cămin din comuna Plătărești la vreo 40 de minute distanță de București. Era ceva de nedescris. Avea pereți înalți de beton și o poartă de metal păzită de un gardian. Era frumos pe dinafară, o grădină îngrijită, pomi, flori, soare și liniște. Era, de fapt, o decepție, dacă știai ce este înăuntru. Primul lucru care m-a izbit când am intrat a fost mirosul de vomă și diaree, era peste tot. Al doilea lucru pe care l-am sesizat erau țipetele și imaginea copiilor care se legănau cum fac oamenii cu probleme psihice. Erau copii care vorbeau cu personaje imaginare din jurul lor. Țin minte că în prima cameră în care am intrat erau 20 de pătuțuri în care stăteau copii mici, era întuneric și toți erau înghesuiți acolo, abia puteai să ajungi la ei. Am crezut că sunt copii de 3-4 ani, dar în realitatea aveau vreo 7-8, însă nu se dezvoltaseră normal din cauza lipsurilor. Toți erau ținuți la pat, hrăniți cu biberonul și muștele din cameră se adunau în jurul gurii și ochilor. Erau atât de letargici încât nici măcar nu încercau să le alunge. Nu știu cum să spun, pur și simplu trăiau acolo cu zilele, fără nimic, zăceau în pat tot timpul. Te așteptai să interacționeze între ei, dar toată lumea lor se limita la izolarea aceea în pătuțurile lor.Toată ziua strigau și plângeau de frustrare.

Ați stat acolo aproximativ o lună. Ce ați făcut în tot acest timp?

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spălăm, să-i curățăm, ceea ce era dificil de menținut fiindcă nici măcar nu aveau pemperși. După un timp, am pierdut o fetiță, Carmen, foarte fragilă, avea în jur de opt ani dar arăta ca o femeie bătrână din cauza suferinței. Moartea acelei fetițe m-a șocat și am zis stop, nu mai putem continua astfel, trebuie să facem ceva. Adusesem multă mâncare pentru copii, însă aceasta fusese încuiată într-un depozit. Sistemul de hrănire la biberon nu funcționa, copiii mai puternici furau biberoanele celor mai slabi, era o junglă și nu era de mirare că se ajunsese la un asemenea nivel de malnutriție. M-am dus la directorul căminului și i-am spus că este o nebunie ce fac acolo, inuman și că acești copii nu vor avea niciodată o șansă dacă nu sunt ajutați în primul rând să mănânce cum mănâncă toți copiii de vârsta lor. Trebuie să schimbăm ceva, dar directoarea nu a vrut să schimbe nimic, ne-a zis că mâncarea o să le afecteze creierul. Nu-mi venea să cred ce aud, era 1990 și doamna aceasta, psihiatru, spunea asemenea inepții. Am spart depozitul și am luat mâncarea de acolo, sub amenințările directoarei. Așa am început un program prin care să-i ajutăm pe copii să mănânce normal, nu din biberon.

Citiți mai mult pe Viitorulromaniei.ro

Dacă ți-a plăcut acest articol, urmarește Gazeta de România pe Facebook.

Lost Password

nike tn pas cher nike tn pas cher nike tn pas cher nike tn pas cher nike tn pas cher outlet hogan outlet hogan outlet hogan outlet hogan outlet hogan outlet hogan sac longchamp pas cher sac longchamp pas cher sac longchamp pas cher outlet woolrich outlet woolrich outlet woolrich outlet woolrich outlet woolrich outlet peuterey outlet peuterey outlet peuterey outlet peuterey woolrich outlet woolrich outlet woolrich outlet woolrich outlet