Un sfat pentru români: Fugiti, fratilor

Comunitate

Catalin Frandes are 45 de ani, este din Roman şi a ajuns în Anglia în 2003. Este asistent medical şi locuieşte în Rugby (Warwickshire).

Catalin-Frandes

Ce v-a determinat să părăsiţi România?

Am plecat din ţară din cauza banilor. Că să înţelegeţi situaţia financiară prin care treceam, pot să va spun că cel puţin 75% din veniturile noastre se duceau pe mâncare – pentru mine, sotie şi cei doi copii. Asta în condiţiile în care ne ajutau părinţii foarte mult – în fiecare zi eram la ei, ba după un cartof, ba după o roşie.

Soţia lucra ca profesoară de romană iar eu ca asistent medical. Salariile nu ne ajungeau, aveam datorii la bănci, ce puteai cumpăra azi cu 5 lei, mâine era 10 lei.

Am spus că cel puţin 75% din venituri se duceau pe mâncare că să înţelegeţi că pentru întreţinere de exemplu nu rămânea mai nimic. Mergeam pe minus în fiecare lună.

Cum aţi ajuns în Anglia?

În 2002, am decis împreună cu un grup de colegi, toţi asistenţi medicali, să plecăm în Italia. Am început drumul greu al obţinerii acreditării de asistent pentru a lucra în Italia. Am reuşit în cele din urmă, dar în timp ce aşteptam respectivele acreditări, am văzut un anunţ cu o ofertă de munca în UK. Mi se ofereau £11.500 pe an, lucru care pentru mine era enorm.

Am sunat la numărul de telefon, oamenii de acolo au decis că nivelul meu de engleză este satisfăcător şi am fost chemaţi la Braşov, la un interviu cu angajatorul britanic. A trebuit să mă împrumut din nou, pentru că noi practic nu aveam nici un ban.

Au urmat toate procedurile, am trecut interviul, apoi vizite la ambasadă, traducerea actelor, drumuri în toate părţile, stat ca pe ace, aşa că abia după un an, în noiembrie 2003 am călcat prima dată în Anglia.

Nu ieşisem niciodată din ţară şi mi se părea că trăiesc un vis. Am plecat cu alţi 16 români şi ne-au dus la un hotel unde am făcut o săptămână de training.

Eu am doi copii, Ioana şi Andrei. De când i-am luat de la maternitate m-am ocupat de ei, iar asta era cea mai lungă perioadă de când nu i-am văzut.

După săptămână de training, am găsit un telefon public şi am sunat acasă. Pe vremea aceea nu prea era internet să poţi vorbi oricând. Mi-a răspuns fetiţa mea Ioana şi mi-a spus – “Tată, dacă promitem că suntem cuminţi, te întorci acasă”? Am izbucnit în plâns şi îmi dau lacrimile şi acum, când îmi amintesc.

Dar în cele din urmă aţi reuşit să îi aduceţi şi pe ei.

Da, dar nu a fost aşa uşor. Primul pas l-a făcut soţia, a venit în vizită în vara lui 2004. La numai câteva zile după venirea ei am primit telefon că mi-a murit mama. Ne-am împrumutat şi am mers să o înmormântăm, chiar de ziua mea. Ne-am împrumutat pentru că toti banii ii trimisesem deja acasă, să acoperim datoriile.

A trebuit să mă întorc în UK, pentru că nu am putut lipsi mai mult de 7 zile de la serviciu, iar soţia s-a hotărât să vină cu mine, să încerce să găsească şi ea ceva de munca – nu mai puteam sta despărţiţi.

Fără copii am mai rezistat maxim două luni. Am decis să mergem să îi luăm şi în cazul în care nu se vor putea adapta, să ne întoarcem în România, pentru că ne plătisem deja mare parte din datorii şi nu avea sens să stăm separaţi doar de dragul banilor.

Temerile noastre legate de adaptarea copiilor nu s-au confirmat. Cei mici s-au integrat imediat. Fireşte, câteva plânsete, suspine, dar în mare n-au fost probleme.

Cum v-aţi descurcat aici la început?

Şi eu şi soţia lucram în aceeaşi clinică. Eu lucram de zi, ea de noapte. Impropriu spus că lucra de noapte, ea de fapt lucra şi ziua, pentru că avea grijă şi de cei mici. Dormea de la 9 dimineaţă până pe la 11, îl lua pe Andrei, îl aducea acasă, apoi mai dormea puţin până la 3 după amiaza, când trebuia să o ia şi pe Ioana.

Cei de la clinică au rugat-o să îi ajute şi peste program, aşa că seara între 5 şi 7 a trebuit să meargă la serviciu şi copiii rămâneau singuri acasă cele doua ore, până ajungeam eu.

Până într-o zi, când un binevoitor a sunat la poliţie şi le-a spus că doi copii minori au fost lăsaţi singuri. Binevoitorii au sunat şi acasă, le-au spus copiilor că va veni cineva de la politie să îi ia.

Din fericire nu am păţit nimic rău, dar am intrat în vizorul serviciilor sociale, care ne-au explicat regulile din Anglia şi ne-au urmărit 6 luni, aşa că cei mici nu au mai rămas niciodată singuri în casa.

Articolul complet pe expunere.com